Ceasul tău de la mână arată 7.45. Începi serviciul la 8 fix. Sau cel puţin aşa îţi propui. Din fericire, autobuzul nu face decât 10 minute până la tine la serviciu şi te lasă chiar în faţa porţii. Mai rămân 5 minute în care să ajungi la locul tău, să te schimbi şi să-ţi poţi întâmpina şeful cu un aer de serioasă preocupare pentru muncă atunci când, întotdeauna punctual, la 8 şi 1 minut, trece pe la toţi angajaţii să îi salute (citeşte: să-i inspecteze). De obicei pleci mai devreme de acasă, nu-ţi permiţi să rişti o întârziere. Dar azi, ca un făcut, n-ai auzit ceasul. De fapt, ştii de ce. Singurul vinovat este vecinul de deasupra care a dat o petrecere până târziu şi n-ai putut închide un ochi până spre dimineaţă. Alergi spre staţie încheindu-te la palton din fugă şi speri din toată inima să vină repede autobuzul. N-ai vrea pentru nimic în lume să întârzii, doar îţi aminteşti dureros de bine ce ţi-a făcut şeful săptămâna trecută, când ai ajuns la 8 şi 5. Vezi autobuzul apropiindu-se şi te bucuri dar, o, mai ai de trecut şi strada şi, vai!, tocmai s-a făcut roşu! Nu se poate! De ce toate mi se întâmplă numai mie? Nu pot să mai întârzii! (Eşti foarte convins de asta.) Maşinile se pun în mişcare, dar te descurci tu, îţi spui, rugându-te scurt “Doamne, ocroteşte-mă!” şi ţâşneşti într-un slalom cam imprudent (recunoşti şi tu) printre maşinile pornite. “Hai, că-l prind!” îţi zici, când auzi un scârţâit de frâne chiar lângă tine şi nu mai apuci decât să vezi un “bot” de maşină intrând în tine şi să simţi o durere năprasnică, după care imaginea dispare.

 

Te trezeşti într-un salon de spital, bandajat din cap până-n picioare şi “împodobit” cu perfuzii şi alte accesorii care mai de care mai neplăcute. Întrebi ce ţi s-a întâmplat. Nimic grav, ţi se spune. Doar câteva fracturi serioase. Afli apoi că, în loc să întârzii la serviciu 5 minute, vei întârzia în cel mai bun caz 3 luni.

Zilele trec destul de greu, mai ales când auzi noutăţile. Promovarea aceea pe care o aşteptai de doi ani şi care îţi era promisă pentru anul acesta este dată colegului Ionescu, chiar dacă a venit mai de curând în firmă (cineva trebuia să preia urgent postul, iar tu eşti imobilizat la pat!). După o lună, afli că toţi colegii tăi de echipă merg la o specializare în Germania pentru două săptămâni (ah, semaforul ăla!) iar tu vei rămâne în continuare la munca de jos. Eşti nevoit să lipseşti de la cursul biblic intensiv pe care doreai atât de mult să-l faci (cine ştie când mai prinzi un curs pe tema asta?). Şi pe deasupra (parcă n-ar fi fost de-ajuns) grupul de tineret de la biserică a început să plece prin sate la sfârşit de săptămână să facă misiune (şi cât îţi plac ieşirile acestea!).

Amărât, copleşit de atâtea necazuri, striveşti înciudat câteva lacrimi între pleoape şi Îl întrebi pe Singurul care ar fi putut să te ocrotească, Cel în grija căruia I te-ai încredinţat şi în acea dimineaţă: “De ce, Doamne? De ce ai îngăduit Tu aşa? Doamne, nu puteai să mă fereşti Tu de maşina aceea?”

 

 

 

Toţi ştim ce este un semafor şi ce semnificaţie au culorile lui. Toţi ştim că roşu înseamnă “aşteaptă!” şi că verde înseamnă “liber!” Cu toate acestea, toţi (probabil) am trecut măcar o dată în viaţă strada pe culoarea roşie a semaforului. Un bătrân îl sfătuia odată pe un tânăr: “Dacă vrei să trăieşti mult, ai grijă la un lucru: nu trece pe roşu!”

Suntem dotaţi de Dumnezeu cu libertatea de alegere. Putem alege să ascultăm de o regulă sau să o încălcăm. Dar această libertate a noastră nu anulează valabilitatea regulilor. De fapt, în aceasta constă şi solemnitatea libertăţii. În existenţa inevitabilă a consecinţelor alegerii. Ceea ce ne duce, mai departe, la ideea de responsabilitate. Nu putem avea libertate neîngrădită. Pur şi simplu nu există aşa ceva. Nici Dumnezeu nu are libertate neîngrădită. El Însuşi Şi-a îngrădit libertatea când a decis că El nu poate să mintă. Când S-a declarat credincios făgăduinţelor Lui. Regulile înseamnă ordine, evitarea haosului. Regulile înseamnă protecţie. Protecţie pentru alţii şi pentru noi. Imaginaţi-vă cum ar fi să nu existe reguli de circulaţie, nici indicatoare, marcaje, semafoare sau poliţişti. Ar fi un haos de nedescris şi victime la tot pasul.

 

Amintiţi-vă ce a spus Domnul Isus tânărului bogat din Matei 19:17: “dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Nu sensul teologic vreau să îl dezbat, ci adevărul general care reiese de aici: dacă vrei să fii fericit (şi ferit), respectă principiile lui Dumnezeu. Iar Pavel ni-i dă ca exemplu pe sportivi: “Şi cine se luptă la jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli”, 2 Tim. 2:5. Iar aceste reguli (“rânduieli”) din competiţiile sportive fac necesare unele renunţări, pentru cel care vrea să se vadă pe podium: “Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări”, 1 Cor. 9:25. Cu alte cuvinte, ca să ajungi cu bine la finiş, uneori trebuie să te opreşti şi să aştepţi în răbdare. 

 

Nici semafoarele vieţii nu sunt aprinse întotdeauna pe verde. Adeseori, la răscrucile vieţii, când am dori să o luăm într-o direcţie ce ni se pare bună, Dumnezeu ne aprinde culoarea roşie. Aşteaptă! Şi de multe ori această aşteptare se lungeşte incredibil de mult, iar noi devenim frustraţi şi confuzi.

Fiecare dintre noi îşi fixează obiective. Toţi avem planuri şi visuri pentru viitor. Unele sunt de natură spirituală, cel mai adesea legate de lucrarea creştină. Poate că dorim să ne pregătim într-un anume fel pentru lucrare, sau vrem să începem o lucrare şi ni se pun piedici. Altele ţin de sfera familiei: căsătoria, copiii, locuinţa. Şi în acest domeniu semaforul poate fi pe roşu multă vreme. De asemenea, în privinţa studiilor, a profesiei, a locului de muncă, a venitului, Dumnezeu ne pune adesea un indicator “aşteaptă!” în calea obiectivelor noastre.

 

Dacă în inima noastră tronează Domnul Isus, dacă, după ce ne-a mântuit, I-am predat în mod conştient destinele vieţii noastre şi L-am invitat să domnească în noi, înseamnă că am pus aceste planuri şi visuri în mâinile Lui. Adăugăm la ele întotdeauna un post-scriptum: “dacă este voia Ta”. Aşa procedează orice copil al lui Dumnezeu care are o relaţie bună cu Tatăl său.

 

Pe teren, însă, nu este întotdeauna uşor să aştepţi cu răbdare până când Dumnezeu eliberează drumul. Aşa că stai în intersecţie, te uiţi la roşul acela interminabil şi devii dintr-o dată tentat să faci pasul interzis. Sau, la fel de grav sau şi mai grav, să o apuci pe alte străzi, lăturalnice. Vezi că alţii ţi-au luat-o înainte şi te întrebi de ce tu trebuie să fii mai prejos. Poţi ajunge stăpânit de un sentiment al urgenţei, al necesităţii imediate. Un lucru este însă sigur: la marile semafoare ale vieţii, dacă treci pe roşu, consecinţele nerăbdării sunt, în cel mai “fericit” caz, triste; în cel mai rău caz, tragice. Biblia şi experienţa sunt pline de exemple în acest sens.

 

Ne putem uita la două exemple în antiteză din Biblie. David e uns împărat al lui Israel încă de tânăr; visul lui de a se urca pe tron este, deci, legitim. E conştient de faptul că Saul, deşi încă la conducere, este lepădat de Dumnezeu. Nu o dată are ocazia să-l îndepărteze. Şi totuşi n-o face. De ce? Aşteaptă momentul lui Dumnezeu. Stă la semafor. Chiar dacă această aşteptare implică prigoană şi multă suferinţă pentru el, familia sa şi prietenii săi. Ca urmare, e binecuvântat de Dumnezeu cu biruinţă, cinste şi prosperitate. Contra-exemplul este Absalom. Şi el e îndreptăţit să viseze la o funcţie de conducere. E doar al treilea fiu al împăratului. Dar el nu aşteaptă. Trece peste roşul semaforului conştiinţei. Îi subminează autoritatea tatălui său şi ajunge să-l detroneze temporar pe acesta. Sfârşitul lui tragic e bine cunoscut.

Ce sens are însă aşteptarea? La ce bun să aştepţi ani întregi sau, poate, toată viaţa, până să-ţi vezi un vis realizat? De ce nu-mi permite Dumnezeu să fructific o oportunitate sau alta?

1. Aşteptarea te fereşte de pericole nebănuite. Nouă ni se poate părea că o cale este bună şi sigură, dar Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, vede orice potenţial pericol. Pentru că ne iubeşte, vrea să ne protejeze. Aşa că aprinde semaforul pe roşu. Chiar dacă aşteptarea este grea, în cer vom vedea desluşit ce capcane ne aşteptau dacă nu ne-ar fi oprit mâna Lui bună şi-I vom mulţumi.

2. Aşteptarea te maturizează. Dacă ni s-ar deschide întotdeauna porţile, am crede că “orice zboară se mănâncă”. Am fi nişte naivi. Maturizarea nu e niciodată un proces lipsit de durere, dar e esenţial pentru existenţa în lumea reală.

3. Aşteptarea înseamnă şansa de a-ţi înfrumuseţa caracterul. Cine nu a fost nevoit să aştepte, nu ştie să fie nici răbdător, nici îngăduitor, nici deschis la problemele altora. În aşteptare, Dumnezeu ne oferă şansa de a cultiva aceste roade ale Duhului Sfânt, care sunt calităţi inestimabile.

4. Aşteptarea te învaţă să preţuieşti mai mult lucrul dorit. E înscris în natura noastră să nu preţuim prea mult lucurile pe care le obţinem uşor. Însă cu cât îţi doreşti mai mult un lucru, cu atât capătă mai multă valoare pentru tine.

5. Aşteptarea poate fi foarte plăcută. E important de ştiut că viaţa constă în cea mai mare parte nu în câteva obiective pe care le atingem, ci în drumul dintre ele. Personal, când am înţeles acest lucru parcă am avut o revelaţie. Cei mai mulţi oameni nu ţin cont de aceasta, iar la capătul drumului constată că au avut o viaţă searbădă, pentru că mereu au urmărit cu obstinaţie următorul reper, fără să se bucure de călătorie. Când înveţi să preţuieşti fiecare zi ca pe un dar unic de la Dumnezeu, începi să fii fericit. 

6. Aşteptarea te face util altora. Toţi oamenii se confruntă, mai mult sau mai puţin, cu greutatea aşteptării, într-un domeniu sau altul. Dacă treci cu bine printr-o aşteptare lungă şi dificilă, poţi ajunge să fii de un real folos celor ce sunt speriaţi de ea, încurajându-i şi ajutându-i să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.

7. Aşteptarea te poate apropia mai mult de Dumnezeu. Când Dumnezeu îţi pune semaforul pe roşu, El nu-ţi blochează şi accesul la Sine. Dimpotrivă, doreşte să iei o pauză de la alte preocupări şi să ajungi să-L cunoşti pe El mai de aproape. Unii din oamenii cei mai profunzi în plan spiritual sunt oameni care au avut de aşteptat. Moise, David, Ilie, Pavel sunt numai câteva exemple. Domnul Isus Însuşi a avut de aşteptat mult înainte de a-Şi începe lucrarea publică. E o şansă pe care n-ar trebui să o ratăm, de a ne apropia tot mai mult în părtăşie intimă de Dumnezeu. 

 

Există, însă, şi fenomenul invers. Uneori întâlnim semafoare aprinse pe culoarea verde dar noi nu ne clintim. Adesea Dumnezeu “ne pune înainte o uşă deschisă” (Apoc. 3:8 ) pe care noi nu intrăm. Se întâmplă să ratăm astfel de şanse în viaţă. Apoi vedem că nu se mai deschid alte uşi şi ne mirăm, deşi n-ar trebui; este consecinţa alegerii noastre.

 

Acest articol n-ar fi complet dacă n-am spune că există şi obiective la care trebuie să renunţăm. Unori culoarea roşie a semaforului nu înseamnă “Aşteaptă!”, ci “Drum greşit”. Cu alte cuvinte, unele visuri şi planuri ale noastre pur şi simplu nu coincid cu voia perfectă a lui Dumnezeu pentru noi. Este inutil şi contraproductiv să mai ţinem la ele, când înţelegem că nu sunt pentru noi. În cazul acesta, trebuie să ne eliberăm de ele, să facem cale-ntoarsă şi să o apucăm pe un drum deschis, pe care să putem merge liberi şi împliniţi, având binecuvântarea lui Dumnezeu. Alteori însă oamenii sunt cei care ne pun piedici sau ne sugerează, chiar cu intenţii bune, să apucăm pe un alt drum. Însă dacă în adâncul inimii ştim bine că Dumnezeu ne zice: “eşti pe drumul bun, dar va trebui să aştepţi”, vom primi binecuvântare numai dacă vom asculta.

 

Cum discernem semnificaţia semaforului în viaţă, dacă există atâtea posibilităţi? Nu se pot da reţete generale. Cheia este călăuzirea personală prin Duhul Sfânt. Iar locul secret unde este ascunsă această cheie este acel spaţiu interior unde ne întâlnim cu Dumnezeu în părtăşie. Numai El poate da fiecăruia dintre noi claritate în această privinţă.

 

În timp ce aşteptăm ca la semafoarele vieţii să se facă verde, să nu uităm să privim mereu spre semaforul revenirii Domnului Isus, marea aşteptare comună nouă, tuturor celor mântuiţi. Să ştiţi că acel semafor nu mai e de mult pe roşu. S-a făcut deja galben.

 

                                                           Tudor Bălăceanu